Cum o pană la bicicletă te face mai înţelept

October 2, 2017

Nu vă mai spun că era una din zilele acelea cu soare după nu ştiu câte zile posomorâte şi friguroase. Singurul aspect care mă deranja era vântul, în rest eram cu entuziasmul în cârca pentru cei 75 de kilometrii pe care îi aveam în faţă, căci aveam un plan măreţ, să ajungem din Viena până în Bratislava pe biciclete. Nu vă mai spun că tot traseul se petrecea într-un peisaj cât se poate de natural departe de orice trafic şi poluare fonică şi cu toate acestea eram pe o pistă de biciclete atât de perfectă încât puteai să mergi liniştit cu o cursieră. Nu vă mai spun că 80% din traseu trecea prin Parcul Naţional Donau Auen, care până nu am ajuns aici n-am crezut că este atât de spectaculos. Nu vă mai spun că am dat peste pături, poieni pline cu brânduşe, cum numai pe munte am mai văzut . Nu vă mai spun că eram în culmea fericirii că mă aflam aici şi acum. Nu vă mai spun că în peisajul şi traseul ăsta mirific  uitasem, pe moment,  de toate grijile.  Vă spun totuşi că eram atât de duşi de val în momentul în care, după 30 km euforici, aproape de jumatataea drumului,  m-am trezit cu o pană la bicicletă de toată frumusețea.

Fi mereu pregătit pentru neprevăzut. Nu întotdeauna ai ziua norocoasă cu tine.

În aceasta mică aventură eram tot cu Gazelle,  bicicleta de oraş  împrumutată. Nu mi-am făcut nici o clipă grijă că aş putea să fac vreo pană cu ea şi asta nu pentru că ar fi o bicicletă SF, ci pentru că drumurile din Austria mi-au creat  aşa o încredere, datorită perfecţiunii lor, încât nici prin cap nu mi-a trecut că ceva dubios putea să se întâmple. Aşa că am fost atât de zen, încât nu aveam pentru un caz de pană, nimic din cele trebuincioase.  Şi vorba aia, am mers cu bicicleta asta atâţia km şi n-am păţit nimic! Nu a fost prima pană din viaţă mea, dar a fost prima care să mă aducă aproape de o situaţie critică.

Urcam o pantă, recunosc, cu ceva pietre/pietricele (nu tot traseul a fost oglindă ), când roata din spate s-a desumflat ca o mămăligă. Ne aflam aproape de jumătatea traseului, chiar la o intersecţie de drumuri, unde se afla chiar şi o terasă, Hermis Radlertreff, loc de o bere pentru biciclişti , la  marginea unui sat, Schonau an der Donau. Văzând că e ceva lume în zonă, prima reacţie a fot gen „se rezolvă”. Se rezolva dar cum? Bicicleta mea era una atipică şi mai era vorba şi de roata din spate, care dacă vroiam să o dăm jos ne trebuiau nişte chei speciale, iar toate service-urile de biciclete erau închise. Ce probabilitate ar fi fost să găseşti pe cineva care să aibă o camera de schimb potrivită pentru bicicleta ta de modă veche, să aibă cheile potrivite  şi disponibilitatea să-şi sacrifice din timpul prețios? Toate întrebările astea şi situaţia în care ne aflam, mi-au amintit de tura de biciclete, cu fetele, pe Drumul Vinului, când toţi bicicliştii care treceau pe lângă noi ne întrebau dacă avem nevoie de ajutor, când noi n-aveam nevoie de nimic. Acum situația era inversă.

Nu pot să cred că pe ultimii 10 km n-a observat nici un biciclist, care a trecut pe langă noi, că am o pană la bicicletă. Şi-au continuat drumul precum „e problema ta, descurcă-te”. Cred că şi numai o vorbă bună sau intenţia cuiva că vrea să ajute, m-ar fi făcut să mă simt mai bine, chiar dacă ştiam că nu se poate.

Nu te panica, întotdeauna se găseşte o soluţie

M-aş fi aruncat în faţa oricărui biciclist care credeam  că ar fi putut să ne ajute. M-aş fi aruncat în faţa oricărui tractor care credeam că ar fi putut să ne ducă cât mai aproape de un mijloc de transport, pentru a ne întoarce înapoi acasă. Dar n-am făcut asta.

Se anunţau 10 Km pe jos, împingând bicicleta de la spate, din care  8 km până la un mic feribot (care mă bucur că a existat), la care trebuia să ajungem până în ora 6 pm, să ne traveseze Dunărea şi încă 2 km până într-o gară provincială.

Faţa mi se schimonosise brusc şi  mai că îmi venea să plâng, de ciuda și de situaţia creată . Moment în care Ionuţ a venit cu o idee genială de pe youtube! Să rezolvăm pana de la bicicletă cu iarbă! Nuuu, nu iarbă de fumat! Ci din aia de-o tai cu coasa.

Aşa am trecut de la o tură relaxantă de biciclete la munca câmpului, culegând snopuri întregi de iarbă, cu care să îngrăşăm anvelopa de la bicicletă. Pe post de aer, ştiţi? Ca să nu mergem cei 10 km chiar pe jos, ci pe bicicletă, dar mai şchiopătat.

N-a fost treabă uşoară de băgat iarba în avelopa, nu nu…, şi sunt tare curioasă ce or să zică cei de la service când o s-o desfacă.  Dar a fost soluţia salvatoare pentru a prinde feribotul şi de a ajunge acasă azi şi nu mâine. Roata ierbivoră m-a ajutat să pedalez ultimii kilometrii cu 8-10 km /h, cred. E ceva nu?

Mulţumesc soţului şi youtub-ului!

Din tot ce ni se întâmplă, noi căi ni se arată

Poate că n-am ajuns la Bratislava, dar am testat o nouă modalitate de a face o pană, am văzut şi o altă faţă din Parcul Naţional Donau Auen pe care altfel am fi ratat-o, am trăit un moment unic de traversare a Dunării, doar noi doi, cele două biciclete şi căpitanul, ne-am trezit pe o peninsula sălbatică şi am descoperit o gară provincială. Am învăţat că nu e de bun augur să-ţi critici bicicleta cu care eşti la drum! Mi-am dat seama că mai sunt multe de văzut  şi că drumurile lăturalnice sunt cele mai fascinante. Destinaţia finală este doar un  ifos.

Articole similare

Loc pentru comentarii